Săptămâna 2

…Despre a ierta și a nu uita

Cred că niciodată nu am înțeles foarte bine semnificația acestor cuvinte până când mi-am amintit o povestioară din cartea de limba si literatura română din școala primară.

În respectiva istorisire, despre un tânăr neobrăzat și bătrânul lui tată, se spune că feciorul nostru făcea o groază de fapte rele. La fiecare trăznaie pe care feciorul o făcea, tătâne-său bătea un cui în ușă. Iată că tot el, obraznicul, se înfurie când vede ușa ca un zid de cuie în urma fărădelegilor sale. Atunci, tatăl îi spune cine este responsabil, iar el, deși uimit, promite să se îndrepte și astfel că pentru fiecare faptă bună scoate un cui din ușa dreptății. O ține tot așa  până când scoate și ultimul cui. Îi arată bătrânului său tată și acesta la rândul său îi atrage atenția la găurile rămase!

Așa este și în viață! Firește că ierți, ca să poți să mergi mai departe. Cât de tare te-a rănit, cât ai suferit, cât ai încercat, cât te-ai străduit?! Dacă alegi să ierți, alegi asta pentru că e singura cale să mai poți iubi, să mai poți clădi.

Mi-am amintit povestea în postul Paștelul, poate nu întamplător. Nu fac aici caz nici despre Dumnezeu, despre credință, nici despre religii, căci sunt nelimitate subiectele de discuție. Postul, oricare ar fi motivul sau sărbătoarea de care se leagă, poate însemna doar un ritual de curațare. Poate nu întâmplător acesta în care suntem este așezat tocmai primăvara, corespunde unei curățenii de primăvară. Ne curățăm casa, spălăm ferestrele, scuturăm dușumelele, lustruim mobilele. Spălăm ochii – ferestrele sufletului, scuturăm greșelile, lustruim viitorul și așa ne golim și sufletul de încărcătura apăsătoare.

Dar eu nu vreau să vă povestesc despre cât este de greu să ierți, despre cicatrici, despre găurile lăsate de cuiele din ușă. Ci, rezultat al propriilor mele frământări și nopți nedormite, am ajuns să înțeleg că iertarea este o formă de iubire. Și, în primul rând, putem să ne iubim pe noi, mergând astfel mai departe.